It was...

Inevitabil mi-am creat un obicei în a mă închide în mine atunci când îmi amintesc de el, sau când am tangenţă cu el. Mi-am dat seama că trebuie să mă detaşez de tot ce mă leagă de el. Poze, gânduri, amintiri, vorbe, totul trebuie uitat. Sunt doar nişte săgeţi care îmi străpung inima de fiecare data, producând din nou şi din nou altă rană. De data asta am pus capăt la tot. M-am decis, este prea târziu pentru regrete de genul:trebuia să încerc, trebuia să îi vorbesc, trebuia, trebuia. Multe trebuiau şi totuşi nimic. În schimb toată povestea asta mi-a deschis încă o dată ochii asupra persoanelor pe care le numeam prieteni, cândva. Cum poti să te comporţi aşa cu o persoană care îţi era intr-adevar prietenă? Cum poţi să îi vorbeşti aşa, şi mai ai pretenţia să fi ascultată, şi înţeleasă. Poate într-o zi te vei trezi şi tu din visul ăsta demenţial, şi vei realiza că nu mai ai pe nimeni, că ai pierdut-o definitiv. Ce bine ar fi! Nu vreau să fiu rea, dar poate aşa vei învăţa să îi apreciezi mai mult pe cei care iţi sunt alături mai mereu. Cât despre el, e încă prea mic să îşi dea seama cât de mare e lumea în care trăieşte, şi câte opţiuni are la îndemână.

Drumul spre regăsire !

Întinzandu-ne trupul pe pamantul rece simtim cum vibratiile celuilalt ne fac sa visam. Prind rădăcini sufletele noastre pustiite si înmuguresc. Si-au intalnit perechea. Cerul pare a fi acum mult mai aproape decat ni se parea. Nu învrăjbesc sentimente tot mai puternice care ne silesc sa nu ne ridicam din miracolul in care tocmai am pătruns. Avem in sfarsit o lume a noastră, un paradis inefabil pentru amândoi. Suntem coplesiţi de o stare de continuă fericire ce ne poarta cu gândul pana in cele mai indepartate abisuri. Pana si sunetul lacrimilor, al rasetelor si iubirii este pastrat si pluteste in aer ca fumul de tigară. De acum vietile noastre au un singur drum pavat cu veninul prădătorilor de iubire. Însa prin forta lacrimilor noastre vom spala acea dâră de venin si ne vom continua nestingheriţi calea spre o fericire vesnică.