Ne pierdem în cuvinte complicate aruncate cu greaţă din interiorul nostru, încercăm să dăm drumul unor zâmbete ironice de care nici măcar nu suntem siguri că ne aparţin, ne afundăm în problemele altora, încercând să părem că ne pasă. Dăm sfaturi care mai degrabă ar putea fi numite critici, doar de dragul de a purta încă o discuţie apăsătoare în contradictoriu. Dar de fapt porţi doar tu un discurs perfid care îmi zdruncină minţile, deja ruinate de alcoolul îmbibat într-o bucată de vată şi ars, ca într-un experiment de laborator. Se degajă nimic, doar un iz de felomie triumfă în atmosfera încinsă a micului laborator din mintea mea.
Mi-e deja mult prea cald. Alerg în gol, încercând în acelaşi timp să ma eliberez de tot ce am pe mine, de haine, de piele, de gânduri, de sentimente, de mine. Pista pe care am început să alerg nu se mai sfârşeşte. În capătul ei se presupune că ar fi trebuit să nu mai simt nimic. Căldura se încăpăţânează să evolueze. Devine tot mai insuportabilă. Mă panichez. Ce mai dau jos? Ce mai las în urmă? ( Nu realizez însa că nu mai am nimic, nimic de pierdut ). Pista îşi găseşte în sfârşit capătul, şi odată ajunsă acolo nu mai simt într-adevăr nimic, nu mai am ce să simt, am fost forţată să mă degajez de tot.
Toată această cursă infernală a fost dată pentru a mia oara de mintea mea. Câştigător a ieşit el. Ca întotdeauna. Nu mai pot să lupt din nou, fiindcă nu mai am interfaţă, nu mai am nimic ce m-ar putea proteja. Mă retrag!
