Mă depăşeşte

Simt doar eu sau simţi şi tu? Acea chimie dintre ei a început să dispară. Înainte era de ajuns să îi audă pentru o secundă vocea şi jocul începea. Sângele ardea în vene, în timp ce auzea fiecare octavă din sunetul vocii lui, discuţii incitante se dezbăteau prin telefonul care îi ştia toate secretele. Îl strângea tare în mână, de parcă se simţea mai bine, imaginându-şi că îl are pe el lângă ea. Nu era loc de pauze, fiindcă nimeni nu putea să se oprească din vorbit, erau extrem de incitaţi de poveştile fiecăruia dintre ei. Deşi nu se văzuseră niciodata, se cunoşteau mai bine decât îşi imaginau, şi începuseră să capete încredere unul în altul. De aceea subiectele începuseră să fie tot mai personale. Nu conta, se simţeau bine. Erau pe aceiaşi lungime de undă, gândeau la fel. Ea se topea auzindu-l, el încerca să susţină dialogul. Ca într-un joc de cuvinte care ţine la nesfârşit pentru simplul motiv că nu te poţi hotărî cui să acorzi premiul, fiindcă ambii sunt foarte buni. Aceste cuvinte refuzau să se oprească din cursa aceea nebună dintre doua difuzoare de telefon aflate la o distanţă sfâşietoare unul de altul.

Dar se pare că nu a putut continua jocul la nesfârşit. A fost întrerupt de o pauză în vorbire. Ambii simţiseră nevoia de un moment în care să îşi dea seama cine sunt şi cine au fost cu adevarat. Să facă o balanţă între trecut si prezent. O pauză benefică din punctul lui de vedere. Ea se abţine să îşi dea cu părerea. Îi este frică să îşi recunoască că nu îi plac schimbările, dar încearcă timidă să treacă peste.

După această pauză, jocul reîncepe. Mai timid şi el, mai nesigur, dar începe. Îşi au multe de spus, dar se pare că acea chimie chiar a dispărut. Apar pauzele lungi in vorbire. Chiar dacă ei sângele încă îi mai umblă nebuneşte prin corp, nu poate menţine jocul. Plânge, simte că nu mai poate face nimic, aleargă în gol pentru a găsi răspunsuri la întrebarile care o distrug, dar nu reuşeşte. E slăbită. El o încurajează că totul e în regulă cu ei. Dar ea nu mai spune nimic. Îl iubeşte prea mult pentru a mai spune ceva. Conversaţia se încheie în tăcere. El îi repetă în continuu că va fi bine, ea exclamă cât de dor îi este. Apasă butonul de sfărşitul apelului, şi intră într-o mare de gânduri.

Mi-e door!

Mi-e dor de banca de la gradi cu Andreea si Miruna certandu-se pe loc. Mi-e dor de Tomiţă. Mi-e dor de dansurile improvizate pe melodiile de la Andre. Mi-e dor de camera din pod a Andreei si a Anei. Mi-e dor de zilele cand ne jucam cu tirurile de jucarie in nisip, si bunicul tau te certa din orice, si tu imi povesteai despre toate masinile care te impresionau. Mi-e dor de clasa a 4a cand Emma a luat Insuficient ca nu a stiut unde e Moldova. Mi-e dor de dansul "Babe", ah si "Oficial imi merge bine". Mi-e dor de cor, si de Viva la Muzica din Piata Sfatului si Centrul Civic. Mi-e dor de Hora cu brazi =)) . Mi-e dor de verisoara Andreei Balan ;)). Mi-e dor de lectiile de mate si engleza pe care le faceam cu Mihaela. Mi-e dor de sesiunea foto tot cu ea. Mi-e dor de verile petrecute la Bran. Mi-e dor de Monopoly cu Vali:)). Mi-e dor de microbuzul lui Ionutz. Mi-e dor de Alin care manca non-stop :)). Mi-e dor de beci. Mi-e dor de scenete, de Moni Columbeanu, de Andreea Marin:)):)). Mi-e dor de Popovici cu barfele lui despre profesori si secretare. Mi-e dor de Sebesan cu glumele lui seci, dar si de melodiile lui geniale. Mi-e dor de parcul de langa scoala. Mi-e dor de super balul majoratului =)) noaptea cu talpile goale pe asfalt, cu oameni dubiosi in spatele nostru:)). Mi-e dor de zilele cand eram toate trei. Mi-e dor de visine. Mi-e dor de pizza. Mi-e dor de clatite. Mi-e dor de Pasti2010, si de lumea noastra vazuta sub forma de pietricele. Mi-e dor de JSU. Mi-e dor de ametita de Oana care si-a petrecut o seara la Urgente si ne-a adus in stare de soc pe toti. Mi-e dor de Andreea, matza mea si de rasul ei. Mi-e dor de pateul Alexandrei=)). Mi-e dor de caterinca pe care o faceam in fiecare secunda cu ele. Mi-e dor de camera 39. Mi-e dor de "bai ce sa fac, ca asta vrea sa ma violeze=)))))". Mi-e dor de Booha. Mi-e dor de Paty care nu stie sa inoate. Mi-e dor de Sibiu. Mi-e dor de petrecerea de Halloween pe care am dat-o la cabana. Mi-e dor de Redaaal:X. Mi-e dor de Răzvan, la infinit.

Mi-e dor de toti cei pe care nu i-am mai vazut de foarte mult timp. Si care imi lipsesc fiecare secunda din fiecare zi.

Regrets.

Cu cât trece timpul cu atât începe să îmi fie mai dor şi mai dor de tot ce era frumos odată. Fiecare lucru, fiecare poză...îmi aduc aminte de vremurile de altă dată, de toate lucrurile frumoase pe care le făceam împreună. Doar noi, şi cerul!

Dar ne-am maturizat. Eu m-am maturizat. Am început să îmi fac prieteni noi....să îi pierd, ca mai apoi unii să îmi redevină prieteni :D. E grea toată oscilaţia asta între fericire absolută şi confuzie, tristeţe. Am devenit mult prea sensibilă. Totul mă supară. (Mă întristez când văd că nu sună, sau când e trist, sau când se uită nu ştiu cum,....) . Câteodată stau şi mă gândesc cum s-a ajuns aici, cum mai fac faţă, cum să ies, cum să fie totul bine pentru fiecare din noi. Uneori dau greşi. Ajung la concluzii total greşite, iar apoi regret. Dar merg mai departe cu un bagaj tot mai greu. Fiecare regret îşi găseşte locul în bagaj. Totul până într-o zi când nu o să mai fiu în stare să îl duc. Şi îl voi abandona în urmă, nu îmi va mai păsa de nimic. O voi lua de la capăt, fără niciun regret.

. . .

Do you remember? I was here when the others were not. But it doesn't matter now.

I'm not anymore who I used to be

Ne pierdem în cuvinte complicate aruncate cu greaţă din interiorul nostru, încercăm să dăm drumul unor zâmbete ironice de care nici măcar nu suntem siguri că ne aparţin, ne afundăm în problemele altora, încercând să părem că ne pasă. Dăm sfaturi care mai degrabă ar putea fi numite critici, doar de dragul de a purta încă o discuţie apăsătoare în contradictoriu. Dar de fapt porţi doar tu un discurs perfid care îmi zdruncină minţile, deja ruinate de alcoolul îmbibat într-o bucată de vată şi ars, ca într-un experiment de laborator. Se degajă nimic, doar un iz de felomie triumfă în atmosfera încinsă a micului laborator din mintea mea.

Mi-e deja mult prea cald. Alerg în gol, încercând în acelaşi timp să ma eliberez de tot ce am pe mine, de haine, de piele, de gânduri, de sentimente, de mine. Pista pe care am început să alerg nu se mai sfârşeşte. În capătul ei se presupune că ar fi trebuit să nu mai simt nimic. Căldura se încăpăţânează să evolueze. Devine tot mai insuportabilă. Mă panichez. Ce mai dau jos? Ce mai las în urmă? ( Nu realizez însa că nu mai am nimic, nimic de pierdut ). Pista îşi găseşte în sfârşit capătul, şi odată ajunsă acolo nu mai simt într-adevăr nimic, nu mai am ce să simt, am fost forţată să mă degajez de tot.

Toată această cursă infernală a fost dată pentru a mia oara de mintea mea. Câştigător a ieşit el. Ca întotdeauna. Nu mai pot să lupt din nou, fiindcă nu mai am interfaţă, nu mai am nimic ce m-ar putea proteja. Mă retrag!

lack of inspiration...

part of my time.2.

...special summer moments

part of my time.1.

I'm the one who matter?

La naiba, ninge din nou. De fiecare dată când a nins s-a întâmplat ceva ciudat. De data asta ninsoarea a venit mai hotărâtă ca niciodată, parcă cu gânduri de răzbunare, se aşterne încet, molcom ca şi când ar vrea să pună stăpânire pe sufletul meu plin de cicatrici, şi să îl omoare odată pentru totdeauna. Probabil pentru a scurta chinul pe timp îndelungat. Dar totuşi este necruţătoare şi nemiloasă aspirând la o moarte lentă, şi foarte dureroasă.

Da, sunt la pământ, am decăzut. Si nimic nu mai contează acum, poate doar MP3-ul căruia i-a cedat şi lui bateria, telefonul, care de mult timp a uitat să mai sune, poate şi el s-a săturat, nu îşi mai simte sensul, creionul... si o foaie tocită de atâtea ştersături din agenda mea. Până nici ele nu mai sunt ineresate să funcţioneze pentru mine, îşi fac datoria pentru a nu fi concediate, la fel ca un muncitor care se duce plictisit în fiecare zi la servici, şi se întreabă: "de ce trebuie să merg şi mâine ? "

M-am săturat, mă depăşeşte din nou situatia asta. M-am plictisit să scriu mesaje, ca apoi să le arunc în Drafts, neavând curaj parcă să le mai trimit. M-am saturat sa nu se intample totul asa cum mi-am propus, sau macar cum era stabilit.

Probabil va mai trece ceva timp.

TodayImissu!

don't you miss me the way I miss you

De ce ne este frică de lucrurile pe care le iubim?

Ne este frică fiindcă suntem oameni, ne-am născut cu asta şi suntem blestemaţi să o ducem mai departe, copiilor, prietenilor, tuturor celor cu care avem tangenţă. Ne este frică de toate lucrurile care ne înconjoară. Ne e frică de situaţii, ne e frică de iubire, ne e frică de persoane dragi, ne e frică de clovni, ne e frică de eşec, ne e frică de...de nimic.

De ce îi este frică unui copil sa prindă un fluture în mâini? Chiar dacă este fascinat de culorile lui, uluitoare, şi este atât de plăpând? Îi este frică deoarece nu vrea să îi ia viaţa, atingându-l.

Ne este frică să intrăm într-o luptă, nu neapărat că nu am fi îndeajuns de curajoşi, sau de puternici, ci ne temem că vom pierde adversarul, şi nu vom mai avea cu cine lupta.

Ne este frică să ne implicăm în ceva, chiar dacă este visul nostru de-o viaţă. Doar pentru că nu am învăţat încă sa pierdem, ne înspăimântă eşecul. Chiar dacă suntem conştienţi că este şansa noastră, una la un milion să facem acel ceva, chiar dacă toată lumea are încredere că totul va fi bine, şi vom face faţă. Dar ne este teamă, poate şi pentru că vom pierde încrederea celor din jur. Şi renunţăm.

La fel îi este teamă şi unui copil de Moş Crăciun. Este convins că Moş Crăciun este un batrânel bun şi prietenos, care o să îi aducă probabil tot ce şi-a dorit. Dar plânge când este chemat să îi spună o poezie. Se teme probabil din cauză că deşi îl vede în faţa lui, ştie că va trebui de îndată să plece, şi iar este nevoit să aştepte un an de zile pentru a-l revedea.

Exact aşa stă treaba şi cu iubirea. Ne temem să iubim, ne temem să recunoaştem că iubim, tocmai pentru că ne este teamă ca nu din nou să fie persoana nepotrivită, sau pentru că şi ea ca toate celelalte persoane dragi, va trebui să plece.

Întotdeauna ne va fi teamă de lucrurile care ne fac fericiţi.

Indeed!

(mulţumesc de poză, R.)

Gol, tăcere, neputinţă, sentimente....şi niciun antidot. Nimic care să şteargă agonia ce-mi străpunge sufletul, fără pic de ezitare. Totul dispare, făcându-mă să mă simt un gol fără ambalaj, fără nicio folie protectoare. De fapt ar fi ciudat: un nimic protejat de ceva. N-ai ce proteja, n-ai cu ce proteja. În astfel de situaţii dispar până şi eventualele materiale protectoare. Sec.

Ce degradare. Sufletul îşi pierde în fiecare secundă câte o fărâmă din el, atent desprinsă, dupa un algoritm bine gândit. Fiecare bucăţică atrage după ea caracteristicile câştigate cu greu în timp. Încrederea, orgoliul, ataşamentul, gelozia, tăria de caracter... Pleacă toate speriate de zbuciumul interior, de prea multe cutremure declanşate intenţionat.

Încă îmi mai umbli himeric prin vene, făcându-mă să caut în zadar bucăţelele pierdute din suflet, şi răspunsurile tuturor întrebărilor retorice care îmi distrug conştiinţa tot mai aprig. Aceste răspunsuri îmi răsună demonic, ca nişte ecouri, în mintea deja infectată de noile vicii. Dar parcă vin codate înspre mine, nu sunt capabilă să îl decodez pe niciunul. Mă simt din nou inutilă, impasibilă, ipohondră... . Tresar ca dintr-un coşmar gândindu-mă din nou la .... la nimic.

Şi totuşi, ce se petrece în momentul de faţă cu noi ?

Cross over.

Like a good friend said : " Why when we fall in love with someone, this person is either your best friend, and nothing more, or is not the right person for you?"

Oamenii vin, pleacă, se întorc sau nu se mai întorc niciodata. Intră în viaţa ta, îşi lasă amprenta, care de multe ori e un gol imens, şi se fac nevăzuţi. De aceea mereu îţi este frică să te ataşezi de oameni fiindcă te îngrozeşte gândul că şi aceştia vor pleca, la fel ca de fiecare dată.

Nu îmi place să mă repet, însă o voi face-o. Poate e din cauza orgoliului. Tatonează întâi terenul, din umbră, iar abia apoi acţionează. Se consideră infailibili, însă când sunt puşi să dea explicaţii, au un discurs sacadat, care le descoperă de cele mai multe ori intenţiile. Declamă cavernuos că nu le pasă, şi încearcă să tachineze persoana cu care poartă dialogul.

Oare această trudă prostească pentru orgoliu este un test pentru celălalt suflet, să îi verifice loialitatea? Însă răspunsul nu apare de nicăieri, se pierde în atmosferă, de parcă nici nu ar avea dreptul să existe,. De parcă nu a-i avea dreptul să îl afli.

Dar nu bagi nimic de seamă. Ştergi totul înainte să fi auzit sau observat ceva. Eşti sigur pe instinctele tale, şi ai încredere că nici de data asta nu vei greşi. La final, tot ca tine va fi!.

Scris de ariana16.

"Orgoliul, un defect plin de calitati!

Orgoliile. Cat de important este orgoliul unui om pentru a crea adevarate uragane in relatiile interumane? Fiecare om are orgoliu, si cateodata acesta ne poate salva dintr-o groaza de situatii fara iesire. Dar atunci cand incerci sa iti masori orgoliul cu celalalt, intotdeauna ies scantei.

Ce este orgoliul?

Daca stam sa luam in considerare definitia data de dictionarul explicativ, aceasta ar suna cam asa: „Orgoliu = Parere foarte buna, adesea exagerata si nejustificata, despre sine insusi, despre valoarea si importanta sa sociala; ingamfare, vanitate, suficienta, trufie.” Dupa cum bine putem observa si din definitie, orgoliu capata lejer nuante negative. Cu toate acestea daca spui despre o persoana ca este orgolioasa, aceasta tinde mai repede sa o ia ca pe un compliment, decat ca pe o insulta. Si asta deoarece orgoliul presupune putere si verticalitate. O persoana orgolioasa este o persoana increzatoare, mandra, puternica, bine infipta cu picioarele pe pamant.

Prea multa putere deranjeaza?
De foarte multe ori insa, prea multa putere strica. Inca din cele mai vechi timpuri, persoanele care deveaneau prea puternice reprezentau un pericol pentru ceilalti si de aceea erau anihilati. Aceasi lucru, dar binenteles, la alt nivel, se intampla si in ziua de azi. Persoanele foarte orgolioase, sunt puternice, fiind puternice devin un pericol si se incearca infrangerea lor.

La ce se ajunge?

Ce se intampla cand doua persoane la fel de orgolioasa intra in conflict? Va spun eu, se lasa cu scanteie si cu fulgere. O persoana orgolioasa este si o persoana foarte incapatanata care nu accepta alte pareri decat pe ale sale. De aici se ajunge la un conflict. Cel mai destept cedeaza. Insa cand lupta se da intre persoane egale, cine cedeaza?

Finalul

Cand fortele sunt egale, nu prea sunt sanse ca cineva sa iasa invingator. Se ajunge astfel la remiza. Batalia nu este castigata, este doar amanata. Orgoliile nesatioase se vor intalni data viitoare pentru a doua runda. Conflicte vor mai fi, fara final la fel ca si orgoliile nemasarute care se vor hrani doar din aceste confruntari amanate la nesfarstit.

Ce se poate face?
Ce poti face in aceasta situatie? Cel mai bine ar fi sa iti tii sub control acest orgoliu. Orice om il are, o repet, dar important este cantitatea care salasluieste in el. Ideal este sa fii temperat. Un om perfect (daca exista asa ceva) este un om echilibrat si intelept. Foloseste-ti astfel orgoliu in avantajul tau, pentru a gasi solutii pozitive. Nu-l lasa sa iti scape din frau, pentru ca o sa ajunga sa te manance pe interior pana cand nu o sa mai ramana nimic din tine decat ura si invidie."

Asa cu dedicatie ca sa se simta bine. Pisi. :))

Azi fără

Ce senzaţie ai avut când ai intrat stingher în camera aia mare şi totul era atât de monoton si de straniu? Aşa-i că oglinda aia ciudată te-a facut să vezi altfel lumea? Cu fiecare pas pe care îl făceai erai mai dependent de ea. Nu puteai să îţi întorci privirea. Erai aţintit către ea. Formele-i infailibile stârneau în tine o dorinţă de a continuă, de a mari pasul spre a o atinge. Erai hipnotizat de frumuseţea sa îmbietoare, gândindu-te cât de important este acel pas. Dar habar nu aveai cu ce te poate ajuta o oglindă, asezată fără înţeles într-un colţ de cameră neumblat. Mersul tău conciliant te dădea de gol că ai căzut şi de data asta în plasa pusă de alţii. Şi totuşi te-ai hazardat în a continua acest drum infinit până în faţa oglinzii.

Odată ajuns acolo, totul a explodat în tine. Părţi mici din tine au zburat precum zboară bucăţelele de hârtie arsă. Momentul în care ai atins-o a fost decisiv. A avut loc o transformare bruscă în jurul tău, urmată de câteva suspine de regret. Şi totuşi nu înţelegi ce s-a întamplat. Ai acţionat mult prea maşinal, bazându-te pe instincte, având mult prea multă încredere în ele.

Când te-ai privit prima oară în oglindă, ţi s-a tăiat respiraţia, nu mai recunoşteai persoana, nu mai cunoşteai hainele, nici măcar gesturile disperate. Parcă cineva îţi sfâşiase inima din piept şi nu mai puteai simţi nimic, nici măcar regretul acela că ai luptat peste puterile tale pentru a ajunge în faţa unei oglinzi care te-a transpus într-un alt rol.

Simţeai însă că nu ţi-e bine acolo, privindu-te în oglindă ipohondru, pierdut, negăsindu-ţi locul.

Oglinda nu a făcut nimic altceva decât să îţi redea cât mai veridic posibil adevăratul Tu, omul care ai devenit datorită lor. Sordid :| .

Sting - Desert Rose by DeeaFatuk
Asculta mai multe audio diverse

E pentru că vă am pe voi.

Ştii ce? Nu îmi mai pasă de nimeni şi de nimic. Îi am pe ei şi îmi este de ajuns. Ei sunt cele mai minunate fiinţe ever şi nimeni niciodată nu va schimba asta. E cel mai drăguţ lucru să simţi că ai pe cineva care îţi este alături când ai nevoie şi te face să râzi când eşti supărat, şi într'adevăr îi pasă de tine, fără să pretindă ceva în schimb. Le mulţumesc că îmi ascultă în fiecare zi supărările şi bucuriile, şi că-mi sunt aproape . C,C,R si V ♥♥.

Vama Veche - Prieteni
Asculta mai multe audio muzica

Why being a better person?

O viaţă întreagă, ne dozăm timpul citind reviste, articole care se intitulează sec : cum să fii un om mai bun? Ne călcăm pe orgoliu, făcând tot ce este posibil pentru a urma paşii precişi pentru a fi un om mai bun. Facem eforturi măreţe doar ca să ne facem iubiţi de cei din jur. Mergem săptămânal la biserică, facem acte de caritate, facem muncă în folosul comunităţii, ne ajutăm aproapele, toate astea pentru a mai urca un pic în ochii celor din jur.
Dar oare s-a întrebat cineva vreodată ce câştigi dacă eşti bun? Cu ce te alegi din toată alergătura asta? La finalul zilei, când în sfârşit poţi spune despre tine că ai mai evoluat un pic, te alegi cu o mizerabilă ilaritate din partea celor pentru care ai luptat. Şi îţi dai seama din comportamentul acesta insolent că nu merită, oricum nu le pasă. O faci pentru tine si atât. Dar ce rost are să te convingi pe tine că eşti un om mai bun, când ştii clar ce educaţie ai primit, şi ce suflet ai. În final totul e zadarnic.
Îţi vei da seama că este doar un capriciu, rupt dintr-un vis arzător de a fi o prezenţă agreabilă pentru cei de lângă tine. Cu timpul vei ajunge la concluzia că nu mai trebuie să dai doi bani pe ei, pe prietenii tăi care "îţi vor binele", te vor schimba, iar când au reuşit să îţi ataşeze noile caracteristici, devi "plictisitor", nici măcar nu mai contezi pentru ei. Cum îi spuneam odata unui prieten : oricum odată şi odată toţi mă vor trăda.... . Da, aşa este, şi o să ajungi şi tu cât de curând la aceeaşi concluzie.
Poate sunt din nou sarcastică , sau mult prea ireverenţioasă, şi mă abat de la subiect, dar pur şi simplu m-am săturat de orgolioşii de suprafaţă. Nu dragii mei, nu sunteţi orgolioşi. Dacă aţi fi cu adevărat, nu v-aţi înşela scumpul vostru orgoliu de atâtea ori, făcând atâtea lucruri puerile. Nu vă mai ajung prietenii? Nu mai fiţi avizi dragilor, nu înseamnă că îi veţi avea pe vecie.
Aşa că la ce e bine să fi un om mai bun? Fi cum ai fost obişnuit să fi, fără nicio modificare.

"Şi am aflat că nu e prea rău să nu fi om. Să fi prea om e crima. " (VeritaSaga)

Confused...

(multumesc pt melodie)

Altă perioadă în care sunt prea confuză, nu mai ştiu clar ce simt pentru persoanele de "langa mine". O fărâmă din suflet îmi urlă felonic în ureche că îşi vrea viaţa dinainte, alta mă trage inconştientă către el, alta îmi aduce aminte că ei sunt tot ce mi-a rămas, alta, atât de insignifiantă, îmi spune că viitorul este al meu. :)))), ce comice! Frateee, ce-s aici? Am şi eu un punct de vedere, am şi eu o coloană vertebrală ca să pot lua o decizie. Nu e nevoie să îţi baţi joc de mine, suflet idiot. Merg înainte, mă împiedic, cad, mă lovesc... Continui, nu voi mai conta pe tine, suflete. Ce dacă, orice şut în fund, e un pas înainte, voi învăţa din greşeli, da, asta voi face.
Voi lupa atât cât îmi va sta în putere să distrug fiecare bucăţică contopitoare din suflet, şi zidul acela de neputinţă si insensibilitate care l-a format între noi.
Nu îmi e frică de nimic, am căzut de atâtea ori. Şi m-am ridicat, si sunt bine, încă sunt bine :). Şi voi mai fi!

He's her sun !

Vară. Dimineaţă târzie. Aşternutul îi pare îmbietor, ca şi când nu ar vrea să o mai lase să scape din mrejele sale albe impecabile. Se simte dependentă de fiecare colţ al cearcefului ei şifonat. Visele din timpul nopţii încă îi mai umblă halucinant prin mintea ameţită. Soarele o atinge molcom cu fiecare rază pe care şi-o trimite prin fereastra deja deschisă. Deşi târziu, şi senin afară, nu se poate lăsa înduplecată să iasă din casă. Rămâne întinsă în patul imens din mijlocul camerei, îşi pune căştile în urechi şi porneşte IPod-ul. Începe melodia pe care o ascultase înainte de a adormi.(cineva îi oprise IPod-ul, după ce adormise). Se întinde relaxată in pat, cu placiditatea-şi ieşită din comun, aşteptând ca imaginile pavate cu farmec şi multă culoare din visul de mai devreme să i se perinde prin faţa ochilor întredeschişi - şi preferă să îşi ascundă gândurile sordide într-un colţ al subconştientului său.
O umbră se apropie de uşa larg deschisă. În vârful picioarelor intră, aşează tava cu micul dejun pe noptieră, şi o sărută uşor pe obrazul atins de o rază fierbinte. Pe buzele ei apare un zâmbet firav, motivat de o plăcere.
O dimineaţă tipică, ce se transformă încetul cu încetul în ceva special, scopul ei fiind să îi trimită pe amândoi în lumea lor basmică, ruptă de realitatea asta cinică.
Târziu, după o zi de leneveală, cina este pregătită până în cel mai mic detaliu, la masa din separeul restaurantului lor preferat, în care se văzuseră pentru prima dată, şi unde au continuat să se vadă şi mai târziu. Toată această atmosferă romantică prevesteşte o noapte albă plină de poveşti la fel de romantice, născocite din lumea fantastică a doi copii deveniţi cu timpul maturi, însă care nu încetează să aibă suflete colorate de adolescenţi.

Octavian Paler - AVEM TIMP

foarte posibil sa fii intalnit acest citat in diferite parti, insa merita sa il mai citesti odata, poate te va ajuta sa te descoperi mai bine

Avem timp pentru toate.
Sa dormim, sa alergam in dreapta si-n stanga,
sa regretam c-am gresit si sa gresim din nou,
sa-i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine,
avem timp sa citim si sa scriem,
sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris,
avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam,
avem timp sa ne facem iluzii si sa rascolim prin cenusa lor mai tarziu.
Avem timp pentru ambitii si boli,
sa invinovatim destinul si amanuntele,
avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
avem timp sa ne-alungam intrebarile, sa amanam raspunsurile,
avem timp sa sfaramam un vis si sa-l reinventam,
avem timp sa ne facem prieteni, sa-i pierdem,
avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa-aceea,
avem timp sa primim daruri si sa nu le-ntelegem.
Avem timp pentru toate.
Nu e timp doar pentru putina tandrete.
Cand sa facem si asta – murim.
Am invatat unele lucruri in viata pe care vi le impartasesc si voua !!
Am invatat ca nu poti face pe cineva sa te iubeasca
Tot ce poti face este sa fii o persoana iubita.
Restul … depinde de ceilalti.
Am invatat ca oricat mi-ar pasa mie
Altora s-ar putea sa nu le pase.
Am invatat ca dureaza ani sa castigi incredere
Si ca doar in cateva secunde poti sa o pierzi
Am invatat ca nu conteaza CE ai in viata
Ci PE CINE ai.
Am invatat ca te descurci si ti-e de folos farmecul cca 15 minute
Dupa aceea, insa, ar fi bine sa stii ceva.
Am invatat ca nu trebuie sa te compari cu ceea ce pot altii mai bine sa faca
Ci cu ceea ce poti tu sa faci
Am invatat ca nu conteaza ce li se intampla oamenilor
Ci conteaza ceea ce pot eu sa fac pentru a rezolva
Am invatat ca oricum ai taia
Orice lucru are doua feţe
Am invatat ca trebuie sa te desparti de cei dragi cu cuvinte calde
S-ar putea sa fie ultima oara cand ii vezi
Am invatat ca poti continua inca mult timp
Dupa ce ai spus ca nu mai poti
Am invatat ca eroi sunt cei care fac ce trebuie, cand trebuie
Indiferent de consecinte
Am invatat ca sunt oameni care te iubesc
Dar nu stiu s-o arate
Am invatat ca atunci cand sunt suparat am DREPTUL sa fiu suparat
Dar nu am dreptul sa fiu si rau
Am invatat ca prietenia adevarata continua sa existe chiar si la distanta
Iar asta este valabil si pentru iubirea adevarata
Am invatat ca, daca cineva nu te iubeste cum ai vrea tu
Nu inseamna ca nu te iubeste din tot sufletul.
Am invatat ca indiferent cat de bun iti este un prieten
Oricum te va rani din cand in cand
Iar tu trebuie sa-l ierti pentru asta.
Am invatat ca nu este intotdeauna de ajuns sa fii iertat de altii
Cateodata trebuie sa inveti sa te ierti pe tine insuti
Am invatat ca indiferent cat de mult suferi,
Lumea nu se va opri in loc pentru durerea ta.
Am invatat ca trecutul si circumstantele ti-ar putea influenta
personalitatea
Dar ca TU esti responsabil pentru ceea ce devii
Am invatat ca, daca doi oameni se cearta, nu inseamna ca nu se iubesc
Si nici faptul ca nu se cearta nu dovedeste ca se iubesc.
Am invatat ca uneori trebuie sa pui persoana pe primul loc
Si nu faptele sale
Am invatat ca doi oameni pot privi acelasi lucru
Si pot vedea ceva total diferit
Am invatat ca indiferent de consecinte
Cei care sunt cinstiti cu ei insisi ajung mai departe in viata
Am invatat ca viata iti poate fi schimbata in cateva ore
De catre oameni care nici nu te cunosc.
Am invatat ca si atunci cand crezi ca nu mai ai nimic de dat
Cand te striga un prieten vei gasi puterea de a-l ajuta.
Am invatat ca scrisul
Ca si vorbitul
Poate linisti durerile sufletesti
Am invatat ca oamenii la care tii cel mai mult
Iti sunt luati prea repede …
Am invatat ca este prea greu sa-ti dai seama
Unde sa tragi linie intre a fi amabil, a nu rani oamenii si a-ti sustine parerile.
Am invatat sa iubesc
Ca sa pot sa fiu iubit.

Un strop de vara in ochii mei

Pfff, varaaa asta :)). Soarele deja mi-a sucit minţile şi îmi umblă fără încetare prin venele amorţite. Nu-mi dă pace, vrea să mă aducă lângă el. Să îi pot privii pe cei de jos cum îşi cântă bucuria. Deja m-am împrietenit cu el. Mergem ţinându-ne de mână pe bolta cerului. Ce chestie, nu ma arde mâna lui de jar, e doar puţin caldă, doar atât cât sa îmi facă inima din nou să bată. Mă ţine strâns de mână încât simt că nu voi cădea de aici de sus. Îmi construieşte curcubee cu fiecare surâs. Sunt fericită, da, sunt in sfârsit deasupra voastră, nemernicilor :)). Şi aici voi rămâne mult timp de acum înainte. E bine aici, cerul e senin tot timpul, şi văd numai feţe zâmbitoare. Aud chicoteli la fiecare colţ, mă rog, după fiecare nor. Ce nebunie, nu există colţuri aici în aer, că nu sunt clădiri. Norii ne primesc in braţele lor pufoase.
Prietenul meu cel nou îmi aruncă câte o rază ca să mă răsfeţe. E vară în sfârşit. Cerul atât de albastru se oglindeşte în ochii mei limpezi. Parcă ar vrea să îmi fie şi el prieten. Hmm, da, o să ne înţelegem bine. Ce poate fi mai frumos decât o viaţa în paradis, înconjurată de doi prieteni ca Cerul şi Soarele. Cerul se joacă in părul meu, iar Soarele mă prinde de mâini ridicându-mă, astfel încât să pot zbura.
Gata, sunt ai mei. Nu îi voi mai lăsa să scape din mâinile mele.
V-am adus vara pentru totdeauna. Asta numai ca să nu vă mai văd feţele alea plictisite. E vară, oamenilor!

Cecelia Ahern - PRIETENUL NEVAZUT

"Când scapi pe jos un pahar sau o farfurie, faci un zgomot specific. Când se sparge o fereastră, se rupe piciorul unei mese, sau cade un tablou de pe perete, iarăşi se produce un zgomot. Dar când ţi se frânge inima ... e tăcere. Ai crede că un lucru atât de important ar trebui să producă cel mai mare zgomot din lume, sau măcar să fie un fel de ceremonie, cu talgere lovindu-se, sau sunet de clopoţei. Dar e tăcere, şi aproape că ai vrea să auzi un zgomot care să te distragă de la suferinţă. Dacă e vorba de zgomot, e ceva intern. E un ţipăt pe care nu îl aude nimeni in afară de tine. Un ţipăt atât de puternic încât te dor urechile si capul. Se zvârcoleşte în capul tău ca un rechin alb capturat de mare[...] mugeşte ca un prizonier al propriilor emoţii. Dar aşa e cu iubirea-nimeni nu e de piatră. E sălbatică, e brutală, ca o ramă deschisă, expusă mării sărate, dar cănd se frânge-tăcere. Ţipi în interiorul tău, nimeni nu te poate auzi."

Străinul din mine

Am prins o ură fantastică faţă de persoanele care se joacă cu sentimentele celor din jur. Nu mai am curajul să am încredere în nimeni. Nu vă înţeleg cum puteţi fi aşa, să trăiţi pe lumea asta fără să vă pese de nimic. Ba da, greşesc, să vă pese doar de fiinţa voastră, să vă fie bine vouă şi atât. Sau sunt eu prea incapabil şi prea înapoiat să îmi dau seama că este un lucru normal? Mi-am pus întrebarea asta de foarte multe ori, şi niciodata nu am primit vreun răspuns. Am impresia că toţi aţi trecut înainte pe la supermarket şi v-aţi luat o faţă nouă, în caz că aveţi nevoie să o folosiţi când vă întalniţi cu anumite persoane. Şi totuşi mă întreb de unde mai aveţi atâţia bani, dupa ce aţi schimbat sute de feţe? Or fi scumpe? Măcar să îmi iau şi eu câteva să fiu în pas cu moda. Pe una de om acru aş folosi-o când mă întâlnesc cu tine. Aaa, una de prefăcut să o iau când mă văd cu tine. Şi mai am nevoie de una de copil neştiutor atunci când vorbesc cu tine. În schimb eu o să fiu aceeaşi persoană, cu aceleaşi sentimente şi gânduri. Ah, oribil. Păcat că mulţi au încercat să îmi ataşeze aceste feţe, când colo eu rămâneam aceeaşi persoană, fără nicio modificare; credeau că dacă ei sunt aşa, aşa trebuie să fie toţi. Greşit!
Data viitoare când ne vom întâlni te-aş ruga să îti laşi toate feţele acasă, în dulapul tău de gânduri imunde.

It was...

Inevitabil mi-am creat un obicei în a mă închide în mine atunci când îmi amintesc de el, sau când am tangenţă cu el. Mi-am dat seama că trebuie să mă detaşez de tot ce mă leagă de el. Poze, gânduri, amintiri, vorbe, totul trebuie uitat. Sunt doar nişte săgeţi care îmi străpung inima de fiecare data, producând din nou şi din nou altă rană. De data asta am pus capăt la tot. M-am decis, este prea târziu pentru regrete de genul:trebuia să încerc, trebuia să îi vorbesc, trebuia, trebuia. Multe trebuiau şi totuşi nimic. În schimb toată povestea asta mi-a deschis încă o dată ochii asupra persoanelor pe care le numeam prieteni, cândva. Cum poti să te comporţi aşa cu o persoană care îţi era intr-adevar prietenă? Cum poţi să îi vorbeşti aşa, şi mai ai pretenţia să fi ascultată, şi înţeleasă. Poate într-o zi te vei trezi şi tu din visul ăsta demenţial, şi vei realiza că nu mai ai pe nimeni, că ai pierdut-o definitiv. Ce bine ar fi! Nu vreau să fiu rea, dar poate aşa vei învăţa să îi apreciezi mai mult pe cei care iţi sunt alături mai mereu. Cât despre el, e încă prea mic să îşi dea seama cât de mare e lumea în care trăieşte, şi câte opţiuni are la îndemână.

Drumul spre regăsire !

Întinzandu-ne trupul pe pamantul rece simtim cum vibratiile celuilalt ne fac sa visam. Prind rădăcini sufletele noastre pustiite si înmuguresc. Si-au intalnit perechea. Cerul pare a fi acum mult mai aproape decat ni se parea. Nu învrăjbesc sentimente tot mai puternice care ne silesc sa nu ne ridicam din miracolul in care tocmai am pătruns. Avem in sfarsit o lume a noastră, un paradis inefabil pentru amândoi. Suntem coplesiţi de o stare de continuă fericire ce ne poarta cu gândul pana in cele mai indepartate abisuri. Pana si sunetul lacrimilor, al rasetelor si iubirii este pastrat si pluteste in aer ca fumul de tigară. De acum vietile noastre au un singur drum pavat cu veninul prădătorilor de iubire. Însa prin forta lacrimilor noastre vom spala acea dâră de venin si ne vom continua nestingheriţi calea spre o fericire vesnică.

Nimic

pune de-o parte 10 minute din viata si urmareste


pentru ca asta e viata pe care o traim cu adevarat. pentru ca suntem niste fraieri inconjurati de fraieri. pentru ca am uitat care este initialul. pentru ca viata noastra este o cursa continua, fara o tinta. pentru ca nu mai stim sa iubim. pentru ca am ajuns niste nimicuri fara vreun scop anume. Traim doar ca sa nu zicem ca nu traim. Da. Am uitat sa TRAIM.

Separat de voi !

Am hotarat sa ma distantez un pic de lumea asta a voastra. M-am detasat pentru un timp de toate obiceiurile pe care le aveam cu voi, in compania voastra. Stau intr-un colt retras si va urmaresc fiecare miscare, analizez fiecare greseala pe care o faceti, si incerc sa nu o fac si eu. In coltul meu pustiit nimeni nu ma poate vedea. Sunt prea ocupati ca isi duca pana la capat rutina zilnica. Stand asa si pivind din umbra, gandul imi naste o multime de intrebari legate de viata pe care o duceam odata. Si am tendinta sa fac un gest inadvertent acestei situatii: sa tip. Dar vocea interioara imi spune ca nu trebuie sa fac asta fiindca voi fi descoperit aici in coltul meu si voi fi fortat sa reintru in viata mea obisnuita. De aici de jos lumea se vede altfel. Va privesc in gol,ca pe niste fantome. Nu as putea gasi un punct comun intre imaginea care mi se perinda prin fata ochilor de aici de jos, si lumea care e cu adevarat. Nu disting decat umbrele voastre gravitand in jurul unor sfere, numite mai pe larg, grupuri de interese. Se pare ca faceam si eu parte din aceste grupuri odinioara. Aceste imagini imi par a fi reminiscente telepatice a ceva ce s-a intamplat foarte demult si care ma apasa in fiecare zi, si ma fac sa imi reamintesc totul. La fel ca si acum, dealtfel. Ciudat sentiment, sa iti aduci vag aminte de ceva de care nici macar nu esti sigur ca s-a intamplat si totusi te framanta si te face sa te intrebi : "oare chiar asa eram si eu?" Si nici nu iti poti inchipui cat de linistit sunt cand ma resemnez cu gandul ca mintea mea a luat-o pe cai gresite din nou, si, ca, defapt totul este asa cum ar trebui sa fie.


Asculta mai multe audio Muzica

Seasons change !

Si cand ma gandesc cat de repede a trecut timpul, si cat de mica eram..... Prea repede ne-am maturizat. Imi amintesc de zilele alea insorite, cand stateam afara de dimineata pana seara si nimic nu conta. Totul era frumos. [ nu ca acum nu ar fi, doar ca in alt fel] . Nu griji, nu dramatisme, nu sentimente fara inteles, nu nimic. Uneori stau si nu pot sa realizez unde au plecat cei 17 ani trecuti din viata. Al 18 lea a inceput prea brusc, prea coplesitor, prea pe nepregatite.

asta e de dragul vremurilor trecute :

Astazi nu am titlu.

Un ocean de sentimente imi inunda in momentul de fata mintea, si fiinta. Nu mai stiu exact ce simt. Extaz? Fericire? Nepasare? .... Ura??? Nu stiu, nu imi pot da seama, sunt prea multe; ma coplesesc.
O minte demonica ma indruma sa fiu insensibila la tot ce se petrece in jurul meu, fiindca nu merit sa ma consum degeaba, dar pot? Privesc cu placiditate totul in jurul meu, intrebandu-ma ce e de facut, insa prin fata mea mi se perinda imagini care imi aduc aminte ca sunt om, si ca sunt inconjurata de oameni, datorita carora toate ambiiile mi s-au materializat. Am reusit sa fac tot ce mi-am propis, simt ca toti pe care ii vreau sunt langa mine si sunt fericita. Insa asta nu este decat o parte a simtamantului meu foarte schimbator. Pe langa asta am impresia ca nu are rost sa imi arunc sufletul in jocul necrutator al vietii, ci trebuie sa mi-l pastrez, strans legat. Numai al meu ... nu si al altcuiva.
Ambiguu mi se pare totul in jurul meu. Prea confuz ma simt acum, nu mai stiu daca mai traiesc cu adevarat sau doar supravietuiesc intr-o lume fara suflet. Imi aud o voce care spune : Life is not easy and it will never be, but you've got friends and one of them is me. Nu mai realizez nimic. Nu inteleg destinatarul insa nici expeditorul, nu mai inteleg nimic, aud doar un ras cinic care imi da forta sa lupt cu tot.

And I'm thinking to myself !

Fantoma viselor neimplinite persista in mine, facandu-ma sa ma gandesc din ce in ce mai mult la ce avea sa se intample odata, la ce trebuia sa fie frumos, la ceva ce nu a existat niciodata. Ma asez langa ea. Nu vrea sa se afirme. Nu vrea sa imi spuna nimic. Nu ar putea spune nimic. Pana si ea ma uraste. Sta rigida privind cu ochii goi in departare. Nu-mi pot da seama la ce se gandeste, atata timp cat nu vrea sa imi vorbeasca. Trece pe langa mine cu priviri ratacite, amestecandu-se cu aburul gros pe care il suflu. Aceste priviri stranii incearca sa ma judece. Mi te imaginez in fata mea, in locul acelei fantome sihastre. Da, parca esti tu. Insa reusesc totusi sa inteleg ceva, intristarea ta. Nu reusesc ca descifrez insa motivele. Stau ascunse ca intr-un iglu inghetat de neincredere. Acea fantoma e conceputa de tine, este rezultatul muncii tale. Tremura langa mine, incercand sa imi transmita totul, incercand sa ma avertizeze sa incetez, sa incetez sa mai visez, sa visez la tine. Ce asemanare izbitoare ! Parca te vad prin ea?! Te vad cum treci pe langa mine cautand cu privirea pe cineva, insa nimeni nu mai e in jur. Totul s-a topit, si a intrat in pamant. Doar iglul a ramas in picioare, reusind sa fie un scut bun pentru motivele tale.
Da, fantoma are dreptate. Trebuie sa incetez sa ma mai gandesc la tine. Te urasc pentru ca te iubesc.

Memorii afective.

Sunt momente in care simt o dorinta arzatoare in mine de a strange pe cineva in brate, incat as face orice pentru a ajunge la acea persoana. Dar este imposibil. Intotdeauna indiferenta acelora este mai mare decat simpla mea dorinta, iar aceasta pierde, ca intr-un razboi fara victime, singura victima fiind sufletul meu care capata cate o cicatrice la fiecare spate intors. Nu e nevoie sa va aparati intorcandu-va spatele. Invatati sa acceptati pe oricine in abisul vostru. Uneori simt nevoia sa stiu ca exista o mana in urma mea de care as putea sa ma prind la fiecare lupta pierduta cu sufletul.
" So if you ever seem to lose your way, don't have no fear, hold my hand, I'll be there girl, you know I care girl"
Dar intotdeauna aceasta mana intarzie sa apara si ma trezesc cazuta la pamant, fara speranta, cufundata in ganduri.

Punct.

Am obosit sa fiu buna. Toata lumea sa se bazeze pe mine, sa imi ceara favoruri, si eu sa ii ajut, ca doar sunt buna. Iar pe urma sa ma trezesc ca tot eu sunt aia de vina. Gata frate. Nu mai sunt eu cea veche. Gata. S-a incheiat cu clipele cand faceam tot ce imi statea in puteri sa va fie bine. Cand voi in timpul ala stateati si frecati menta zicandu-va " Lasa, ca e Anis" Uite ca s-a dus Anis. Nu v-a mai exista. Cum nu a existat nici pana acum prea mult, dar ma rog.
Asa se intampla mereu. M-am consolat cu ideea, si tocmai de aceea m-am hotarat sa fac o schimbare. But why do I still care??? Pentru ca urasc faptul ca nu ma pot schimba atat de brusc pe cat mi-as dori, si trebuie sa ma distrug cu fiecare minut care trece si eu nu am puterea sa fac nimic. Insa de toate astea va avea grija Cineva acolo sus. Si daca te gandesti ca iti este adresat, aminteste-ti ca nu-mi esti atat de important.

Masti meschine

Oare cat timp ar trebui sa ne ia pentru a descoperi cele doua fetze ale oamenilor din jurul nostru? Si oare am putea sa ajungem in stadiul in care sa fim pe plac ambelor fetze ale aceluiasi trup? Doua masti perfect antagoniste... Cum oare se poate schimba o persoana atat de mult incat astazi sa o simti calda si dornica de afectiune, iar maine sa treaca rece pe langa tine, cu o privire pierduta pe chip? Ciudat feelingul asta. Sa te simti doua persoane diferite in functe de zi, de felul in care comportamentul celorlalti te face sa te cataloghezi...
Sunt eu oare alt om in fiecare zi , sau cei din jur au innebunit? Cum frate astazi sa imbratisezi o persoana si maine sa treci nepasator pe langa ea, ca si cand ai privi prin ea, vazand doar un contur infim?
Ne transformam in persoane inexistente, simple fantome ale unui trecut impotmolit de fitze si impreSii. Suntem cunoscuti si credem ca la asta se reduce totul. Dar gresim. Ne vom da seama cand vom observa persoana respectiva, si cand o vom aprecia la adevarata valoare.
Masti stupide ce ne contopesc fiinta.

spunem adio...

"Decat o viata intreaga sa simt lipsa ta
Mai bine o clipa sa te pot avea
Atatea amintiri, clipe nu pot uita
Sunt atat de confuza in camera mea
De ce ne-ndragostim apoi nu mai iubim
Si spunem adio fara sa gandim?
Atatea amintiri, clipe nu pot uita
Sunt atat de confuza in camera mea. "