duminică, 10 aprilie 2011

Mai exista si momente din astea.



“S-a facut liniste acum, auzi linistea? De ce stai acolo singura cu gandurile tale pierdute in departare? Nu trebuie sa-mi raspunzi, nu trebuie sa te justifici, nu trebuie sa-mi spui nimic despre tine, nici acum, nici niciodata. Trecutul tau iti apartine, nu vreau sa deschid rani inchise.”

Insa vreau sa fac totul sa fie asa cum trebuie. Coltul asta nu te merita, esti prea puternica sa stai degeaba, tinand companie unui loc pustiu. Meriti alti prieteni. Meriti ceva bun, ceva frumos, de care iti vei aminti mai tarziu. Atunci cand vei putea spune ca esti mandra de trecutul tau. Nu este prea tarziu sa schimbi asta. Iti trebuie doar vointa pe care ai cam ratacit-o intr-un buzunar in timp ce stateai acolo, si iti cautai sperantele. O vei gasi, nu este ascunsa prea bine. Vino si te voi invata sa speri, sa visezi, si sa vezi lumea altfel. Hai, da-mi mana, si vom pleca. Vom pleca undeva unde sa ne regasim complet. Intr-un loc pe care cu siguranta ti-l vei aminti. Si o sa astept sa imi spui de unde ti-l amintesti. Nu este prea departe, ai mai trecut pe drumul asta din care iese praf la fiecare pas timid, nu? Ai mai trecut pe sub cerul asta albastru care sta sa te inghita, ai mai mers contra vantului de-atatea ori. Si nu te-a determinat nimic sa te intorci. Nici de data asta nu va trebui. Arunca doar o privire in vant, si vei descoperi locul de unde ai plecat, apoi intoarce capul, inchide ochii, respira, deschide-i si vei vedea tot ce ti-ai dorit. Un cer la fel de albastru, dar mai cald, un vant care iti mangaie fata, si o noua cale pe care vei merge de acum inainte. Esti fericita? De acum avem un viitor in fata, amandoi, impotriva lumii. Iti mai amintesti de cate ori ti-ai zis ca o sa faci fata, ca o sa treci peste tot ce incearca sa te doboare, si ca vei fi bine intr-o zi? A sosit ziua asta. Fata prostuta. De acum nu mai trebuie sa iti faci iluzii, vise, si sa te gandesti la ce ai vrea sa ai si nu ai. De acum totul e al tau, lumea e a ta. Poti sa zambesti pasarilor. Iti vor zambi inapoi. Poti sa fredonezi melodia preferata in parc. Se vor aduna persoane in jurul tau, si vor canta cu tine. De acum pune-ti in gand orice vrei sa faci si fi sigura ca vei reusi. O singura problema isi mai croieste drum prin fericirea asta. Trebuie sa ai grija cui iti oferi sufletul. Ai grija cui oferi ocazia sa te cunoasca. Ai grija pe cine lasi sa se apropie de tine. Cheia e in mainile tale! Cui deschizi usa aia?

“Esti tot ce vrei sa fii. Inca te mai indoiesti de asta?Fata prostuta, femeie puternica ce esti!

sâmbătă, 2 aprilie 2011

Mă depăşeşte


Simt doar eu sau simţi şi tu? Acea chimie dintre ei a început să dispară. Înainte era de ajuns să îi audă pentru o secundă vocea şi jocul începea. Sângele ardea în vene, în timp ce auzea fiecare octavă din sunetul vocii lui, discuţii incitante se dezbăteau prin telefonul care îi ştia toate secretele. Îl strângea tare în mână, de parcă se simţea mai bine, imaginându-şi că îl are pe el lângă ea. Nu era loc de pauze, fiindcă nimeni nu putea să se oprească din vorbit, erau extrem de incitaţi de poveştile fiecăruia dintre ei. Deşi nu se văzuseră niciodata, se cunoşteau mai bine decât îşi imaginau, şi începuseră să capete încredere unul în altul. De aceea subiectele începuseră să fie tot mai personale. Nu conta, se simţeau bine. Erau pe aceiaşi lungime de undă, gândeau la fel. Ea se topea auzindu-l, el încerca să susţină dialogul. Ca într-un joc de cuvinte care ţine la nesfârşit pentru simplul motiv că nu te poţi hotărî cui să acorzi premiul, fiindcă ambii sunt foarte buni. Aceste cuvinte refuzau să se oprească din cursa aceea nebună dintre doua difuzoare de telefon aflate la o distanţă sfâşietoare unul de altul.
Dar se pare că nu a putut continua jocul la nesfârşit. A fost întrerupt de o pauză în vorbire. Ambii simţiseră nevoia de un moment în care să îşi dea seama cine sunt şi cine au fost cu adevarat. Să facă o balanţă între trecut si prezent. O pauză benefică din punctul lui de vedere. Ea se abţine să îşi dea cu părerea. Îi este frică să îşi recunoască că nu îi plac schimbările, dar încearcă timidă să treacă peste.
După această pauză, jocul reîncepe. Mai timid şi el, mai nesigur, dar începe. Îşi au multe de spus, dar se pare că acea chimie chiar a dispărut. Apar pauzele lungi in vorbire. Chiar dacă ei sângele încă îi mai umblă nebuneşte prin corp, nu poate menţine jocul. Plânge, simte că nu mai poate face nimic, aleargă în gol pentru a găsi răspunsuri la întrebarile care o distrug, dar nu reuşeşte. E slăbită. El o încurajează că totul e în regulă cu ei. Dar ea nu mai spune nimic. Îl iubeşte prea mult pentru a mai spune ceva. Conversaţia se încheie în tăcere. El îi repetă în continuu că va fi bine, ea exclamă cât de dor îi este. Apasă butonul de sfărşitul apelului, şi intră într-o mare de gânduri.