I'm the one who matter?

La naiba, ninge din nou. De fiecare dată când a nins s-a întâmplat ceva ciudat. De data asta ninsoarea a venit mai hotărâtă ca niciodată, parcă cu gânduri de răzbunare, se aşterne încet, molcom ca şi când ar vrea să pună stăpânire pe sufletul meu plin de cicatrici, şi să îl omoare odată pentru totdeauna. Probabil pentru a scurta chinul pe timp îndelungat. Dar totuşi este necruţătoare şi nemiloasă aspirând la o moarte lentă, şi foarte dureroasă.

Da, sunt la pământ, am decăzut. Si nimic nu mai contează acum, poate doar MP3-ul căruia i-a cedat şi lui bateria, telefonul, care de mult timp a uitat să mai sune, poate şi el s-a săturat, nu îşi mai simte sensul, creionul... si o foaie tocită de atâtea ştersături din agenda mea. Până nici ele nu mai sunt ineresate să funcţioneze pentru mine, îşi fac datoria pentru a nu fi concediate, la fel ca un muncitor care se duce plictisit în fiecare zi la servici, şi se întreabă: "de ce trebuie să merg şi mâine ? "

M-am săturat, mă depăşeşte din nou situatia asta. M-am plictisit să scriu mesaje, ca apoi să le arunc în Drafts, neavând curaj parcă să le mai trimit. M-am saturat sa nu se intample totul asa cum mi-am propus, sau macar cum era stabilit.

Probabil va mai trece ceva timp.

TodayImissu!

don't you miss me the way I miss you

De ce ne este frică de lucrurile pe care le iubim?

Ne este frică fiindcă suntem oameni, ne-am născut cu asta şi suntem blestemaţi să o ducem mai departe, copiilor, prietenilor, tuturor celor cu care avem tangenţă. Ne este frică de toate lucrurile care ne înconjoară. Ne e frică de situaţii, ne e frică de iubire, ne e frică de persoane dragi, ne e frică de clovni, ne e frică de eşec, ne e frică de...de nimic.

De ce îi este frică unui copil sa prindă un fluture în mâini? Chiar dacă este fascinat de culorile lui, uluitoare, şi este atât de plăpând? Îi este frică deoarece nu vrea să îi ia viaţa, atingându-l.

Ne este frică să intrăm într-o luptă, nu neapărat că nu am fi îndeajuns de curajoşi, sau de puternici, ci ne temem că vom pierde adversarul, şi nu vom mai avea cu cine lupta.

Ne este frică să ne implicăm în ceva, chiar dacă este visul nostru de-o viaţă. Doar pentru că nu am învăţat încă sa pierdem, ne înspăimântă eşecul. Chiar dacă suntem conştienţi că este şansa noastră, una la un milion să facem acel ceva, chiar dacă toată lumea are încredere că totul va fi bine, şi vom face faţă. Dar ne este teamă, poate şi pentru că vom pierde încrederea celor din jur. Şi renunţăm.

La fel îi este teamă şi unui copil de Moş Crăciun. Este convins că Moş Crăciun este un batrânel bun şi prietenos, care o să îi aducă probabil tot ce şi-a dorit. Dar plânge când este chemat să îi spună o poezie. Se teme probabil din cauză că deşi îl vede în faţa lui, ştie că va trebui de îndată să plece, şi iar este nevoit să aştepte un an de zile pentru a-l revedea.

Exact aşa stă treaba şi cu iubirea. Ne temem să iubim, ne temem să recunoaştem că iubim, tocmai pentru că ne este teamă ca nu din nou să fie persoana nepotrivită, sau pentru că şi ea ca toate celelalte persoane dragi, va trebui să plece.

Întotdeauna ne va fi teamă de lucrurile care ne fac fericiţi.

Indeed!

(mulţumesc de poză, R.)

Gol, tăcere, neputinţă, sentimente....şi niciun antidot. Nimic care să şteargă agonia ce-mi străpunge sufletul, fără pic de ezitare. Totul dispare, făcându-mă să mă simt un gol fără ambalaj, fără nicio folie protectoare. De fapt ar fi ciudat: un nimic protejat de ceva. N-ai ce proteja, n-ai cu ce proteja. În astfel de situaţii dispar până şi eventualele materiale protectoare. Sec.

Ce degradare. Sufletul îşi pierde în fiecare secundă câte o fărâmă din el, atent desprinsă, dupa un algoritm bine gândit. Fiecare bucăţică atrage după ea caracteristicile câştigate cu greu în timp. Încrederea, orgoliul, ataşamentul, gelozia, tăria de caracter... Pleacă toate speriate de zbuciumul interior, de prea multe cutremure declanşate intenţionat.

Încă îmi mai umbli himeric prin vene, făcându-mă să caut în zadar bucăţelele pierdute din suflet, şi răspunsurile tuturor întrebărilor retorice care îmi distrug conştiinţa tot mai aprig. Aceste răspunsuri îmi răsună demonic, ca nişte ecouri, în mintea deja infectată de noile vicii. Dar parcă vin codate înspre mine, nu sunt capabilă să îl decodez pe niciunul. Mă simt din nou inutilă, impasibilă, ipohondră... . Tresar ca dintr-un coşmar gândindu-mă din nou la .... la nimic.

Şi totuşi, ce se petrece în momentul de faţă cu noi ?