Fantoma viselor neimplinite persista in mine, facandu-ma sa ma gandesc din ce in ce mai mult la ce avea sa se intample odata, la ce trebuia sa fie frumos, la ceva ce nu a existat niciodata. Ma asez langa ea. Nu vrea sa se afirme. Nu vrea sa imi spuna nimic. Nu ar putea spune nimic. Pana si ea ma uraste. Sta rigida privind cu ochii goi in departare. Nu-mi pot da seama la ce se gandeste, atata timp cat nu vrea sa imi vorbeasca. Trece pe langa mine cu priviri ratacite, amestecandu-se cu aburul gros pe care il suflu. Aceste priviri stranii incearca sa ma judece. Mi te imaginez in fata mea, in locul acelei fantome sihastre. Da, parca esti tu. Insa reusesc totusi sa inteleg ceva, intristarea ta. Nu reusesc ca descifrez insa motivele. Stau ascunse ca intr-un iglu inghetat de neincredere. Acea fantoma e conceputa de tine, este rezultatul muncii tale. Tremura langa mine, incercand sa imi transmita totul, incercand sa ma avertizeze sa incetez, sa incetez sa mai visez, sa visez la tine. Ce asemanare izbitoare ! Parca te vad prin ea?! Te vad cum treci pe langa mine cautand cu privirea pe cineva, insa nimeni nu mai e in jur. Totul s-a topit, si a intrat in pamant. Doar iglul a ramas in picioare, reusind sa fie un scut bun pentru motivele tale. Da, fantoma are dreptate. Trebuie sa incetez sa ma mai gandesc la tine. Te urasc pentru ca te iubesc.
Sunt momente in care simt o dorinta arzatoare in mine de a strange pe cineva in brate, incat as face orice pentru a ajunge la acea persoana. Dar este imposibil. Intotdeauna indiferenta acelora este mai mare decat simpla mea dorinta, iar aceasta pierde, ca intr-un razboi fara victime, singura victima fiind sufletul meu care capata cate o cicatrice la fiecare spate intors. Nu e nevoie sa va aparati intorcandu-va spatele. Invatati sa acceptati pe oricine in abisul vostru. Uneori simt nevoia sa stiu ca exista o mana in urma mea de care as putea sa ma prind la fiecare lupta pierduta cu sufletul. " So if you ever seem to lose your way, don't have no fear, hold my hand, I'll be there girl, you know I care girl" Dar intotdeauna aceasta mana intarzie sa apara si ma trezesc cazuta la pamant, fara speranta, cufundata in ganduri.
Am obosit sa fiu buna. Toata lumea sa se bazeze pe mine, sa imi ceara favoruri, si eu sa ii ajut, ca doar sunt buna. Iar pe urma sa ma trezesc ca tot eu sunt aia de vina. Gata frate. Nu mai sunt eu cea veche. Gata. S-a incheiat cu clipele cand faceam tot ce imi statea in puteri sa va fie bine. Cand voi in timpul ala stateati si frecati menta zicandu-va " Lasa, ca e Anis" Uite ca s-a dus Anis. Nu v-a mai exista.Cum nu a existat nici pana acum prea mult, dar ma rog. Asa se intampla mereu. M-am consolat cu ideea, si tocmai de aceea m-am hotarat sa fac o schimbare. But why do I still care??? Pentru ca urasc faptul ca nu ma pot schimba atat de brusc pe cat mi-as dori, si trebuie sa ma distrug cu fiecare minut care trece si eu nu am puterea sa fac nimic. Insa de toate astea va avea grija Cineva acolo sus. Si daca te gandesti ca iti este adresat, aminteste-ti ca nu-mi esti atat de important.
Oare cat timp ar trebui sa ne ia pentru a descoperi cele doua fetze ale oamenilor din jurul nostru? Si oare am putea sa ajungem in stadiul in care sa fim pe plac ambelor fetze ale aceluiasi trup? Doua masti perfect antagoniste... Cum oare se poate schimba o persoana atat de mult incat astazi sa o simti calda si dornica de afectiune, iar maine sa treaca rece pe langa tine, cu o privire pierduta pe chip? Ciudat feelingul asta. Sa te simti doua persoane diferite in functe de zi, de felul in care comportamentul celorlalti te face sa te cataloghezi... Sunt eu oare alt om in fiecare zi , sau cei din jur au innebunit? Cum frate astazi sa imbratisezi o persoana si maine sa treci nepasator pe langa ea, ca si cand ai privi prin ea, vazand doar un contur infim? Ne transformam in persoane inexistente, simple fantome ale unui trecut impotmolit de fitze si impreSii. Suntem cunoscuti si credem ca la asta se reduce totul. Dar gresim. Ne vom da seama cand vom observa persoana respectiva, si cand o vom aprecia la adevarata valoare. Masti stupide ce ne contopesc fiinta.
"Decat o viata intreaga sa simt lipsa ta Mai bine o clipa sa te pot avea Atatea amintiri, clipe nu pot uita Sunt atat de confuza in camera mea De ce ne-ndragostim apoi nu mai iubim Si spunem adio fara sa gandim? Atatea amintiri, clipe nu pot uita Sunt atat de confuza in camera mea. "
As vrea sa imi scriu trecutul pe o foaie de hartie invechita, ingalbenita de timp. Dar de fiecare data sentimentul este mai puternic, o forta absurda ma trage inapoi, facandu-ma sa ma gandesc la prezent. Pana la urma traiesc inprezent. Nu mai conteaza trecutul. O cutie de amintiri uitate, intr-un pod ale carui scanduri suspina la fiecare pas, dorindu-si mai mult. Dorindu-si sa fie din nou o cale catre acea cutie, un covor rosu spre infinit. De ce trebuie sa ne ascundem trecutul intr-o cutie? De ce trebuie sa ne ascundem de trecut? Trecutul face parte inevitabil din noi. Si totusi, cum as putea sa reflectez din nou asupra trecutului, cand nimic nu ma stimuleaza sa o fac. Cand nimic nu ma face fericit in acest absurd trecut. Traiesc in prezent, in prezent imi plang singuratatea, in prezent imi plang prietenii care au ajuns doar o aschie din acel trecut. In prezent sunt toti cei de care am nevoie pentru a trai, prezentul ma fascineaza. Prezentul este imprevizibil, nu ma lasa sa realizez ce se intampla cu mine. Sunt intr-un circuit continuu de idei, sentimente, trairi... Tu faci parte din acest prezent. De ce as alege trecutul in favoarea prezentului? Si totusi am obosit sa alerg aiurea in acest prezent. Sunt momente cand as vrea sa dispara toata porcaria asta de viata. Sa fiu singura intr-un loc in care sa nu stiu de nimeni, sa nu stie nimeni de mine, sa nu mai contez pentru nimeni, sa nu mai conteze nimeni pentru mine..... Ar fi plictisitor asa-i? Ma consolez cu gandul ca ar fi bine sa dispar un pic din viata unora, probabil nici nu mi-ar simti lipsa.... Dar, ma incurajeaza faptul ca mai am totusi la ce spera. In fata mi se deschide un viitor pe care voi avea mare grija cum mi-l construiesc, si cui ii dau ocazia sa-mi fie alaturi de acum inainte !
Uite, ninge ! Vezi? Fiecare fulg de nea mi-l imaginez desprinzandu-se fragil din tine. Din trupul tau efervescent, fara a lasa vreo urma. Si se asterne molcom peste fiecare gand negru al meu, transformandu-l in ceva neobisnuit, fantezist. Intr-o stare continua de bucurie, de melancolie. Poate doar din cauza ca iti apartine. Sigur ! Si sunt miliarde de bucatele stranii ce plutesc nestingherite de undeva de sus. Dar de unde vin? Unde esti? Unde te-ai ascuns? Sau poate si asta e un alt semn premeditar. Imi cad perpendicular pe sufletul inghetat, si culmea, ca o enigma, ma incalzesc. Ard, chiar. Par doar niste obsesii.Pana la urma sunt doar niste fulgi de zapada, care isi plang superficialitatea. Dar unii mai speciali. Pentru ca nu imi aduc un gust amar atunci cand ii asociez cu persoana ta. Imi dau speranta sa merg mai departe, sa trec peste tot. Esti tu nufarul meu de nea? Esti tu oare acea stralucire care imi da speranta sau totul este doar o aluzie, o fantezie a mintii mele. Cine esti tu, oare? Azi.
Jhivago: Daca ma gandesc bine fata de ziua in care-am deschis ochii azi stiu putine Am auzit ca ar fi raspunsuri in pahare pline Si le-am golit, insa fara sa gasesc ce mi-am dorit, dar m-am simtit bine tre' sa recunosc, sunt un visator de felul meu realitatea insa o cunosc si ma separ de ea mereu, caci atunci cand sunt in ea nu mai sunt eu, dar o tin aproape pana cand imi invelesc ochii in pleoape si nu mai las visele sa scape si apoi iar incepe, sunt nehotarat, nici fericit, nici posomorat traiesc intre doua hotare pe un pod care se clatina si pierde scanduri iar cand incerc sa-mi fac ordine in cap imi spun Doamne, cate ganduri.. cate ganduri.. Necazuri vin din senin, atractii vin cu venin, solutii nu gasim develim si cand problemele se schimba revenim de unde am plecat fara sa stim daca a contat efortul nostru de pana atunci, iar cand viata isi grabeste pasul tu fugi, in loc sa alergi iar asul pe care-l tii in maneca e doar indiferenta ce stapaneste camera cand respiri fum de canepa... Multe au fost, multe s-au dus, multe-au mai ramas de spus si-o sa le spun nu trece o zi fara sa am pretentia sa fiu mai bun, incerc sa nu-mi doresc sa ma razbun... Multe au fost, multe s-au dus, multe-au mai ramas de spus si-o sa le spun nu trece o zi fara sa am pretentia sa fiu mai bun, incerc sa nu-mi doresc sa ma razbun... Praetor: Au fost zile multe, mi-am zis: fa-i sa asculte, de frica de-a ma auzi, m-am ferit de strazi ca strazile sunt cenusii, ce nu stii te invata fara sa vrei si m-am mandrit caci mi-am pastrat culoarea, mi-am pazit, ingrijit si crescut inversunarea, pregatit pentru incrancenarea cu marea viata, marea hoata care ca marea val cu val te loveste si te invata cine esti si odata intuita lectia parca privesti cu greutate orice rautate a celor din jur De multe ori injur dar imi trece, inca doi ani si vor fi zece de la primii fani si primele piese,primi bani dati pentru ore in studio, pentru un vis audio care incepe mereu cu "yo, yo yo yo yoou" si n-am timp de regrete, inca zambesc cu gandul la noptile bete, alea fara secrete si nici fete, oricat de mult le chemam la bairam si nu conta nimic, cantam.. inca o fac, nu pot sa nu cant, ziua de maine s-o descant si sunt multe inca de spus , zeul in mana cuvantul asta mi-a pus, mi-a dat multe rasarituri si un singur apus ca sa zambesc mai des, ca sa zambesc cu armele mele, noi povesti fie ca ele se nasc in bucuresti sau cine stie unde, ajung la tine prin unde sonore, chiar daca ia sute de zile sau ore, din viata pamantului eu cateva secunde traiesc asa ca aleg sa spun ce am de spus si sa zambesc... Jhivago: Multe au fost, multe s-au dus, multe-au mai ramas de spus si-o sa le spun nu trece o zi fara sa am pretentia sa fiu mai bun, incerc sa nu-mi doresc sa ma razbun... Am intrebari de pus, raspunsuri de dat, ganduri de ascuns, oameni de uitat, pe foaie randuri de pus de gand sa-mi rasplatesc parintii pentru efortul depus si nu stiu ce am cand ma blochez privind in ochii unei fete am doua maini stangi si ma simt lovit de doua drepte, am de urcat trepte, pete de sters , supradoze de stres, acelasi chin spus in alt vers, iar lumea are un alt mers , care mie'mi scapa, am nevoie de dragoste cum are desertul de apa, in mine port o epava. Cateodata in priviri am otrava si furia ma face sa simt prin vene cum imi curge lava,.de multe ori mi-e frica, am senzatia ca totul pica si nu gasesc nici o solutie, imi inchid ochii si-mi spun: - Esecul nu intra in discutie! Am invatat ca uiti adevarul daca tot minti ca totul se reduce la ce simti, am gasit forta sa merg mai departe cand m-am gandit ca vom deveni din copii parinti si privesc in gol, la scoala fumez pe hol, ma fascineaza modul in care sa imprastie fumuul, convins ca duce undeva imi urmez drumul si mai am o problema, nu ma pot detasa, asta e.. am tot ce-am spus mai sus si e bine asa.. Multe au fost, multe s-au dus, multe-au mai ramas de spus si-o sa le spun nu trece o zi fara sa am pretentia sa fiu mai bun, incerc sa nu-mi doresc sa ma razbun... Multe au fost, multe s-au dus, multe-au mai ramas de spus si-o sa le spun nu trece o zi fara sa am pretentia sa fiu mai bun, incerc sa nu-mï doresc sa ma razbun...
miercuri, 7 octombrie 2009
Iar l-am visat. Asa se stinge fiecare speranta. Cu un vis idiot, care nu face nimic altceva decat sa iti deschida in inima inca o rana, si sa te destepte ca el nu e pentru tine. Chiar daca tu esti fraiera care se gandeste mai mereu la el.
Nu mai suport sa il vad suparat. Ma infioara privirea lui plina de regret si simt ca totul se deterioreaza in jurul meu. E parte din mine, si nu-mi place sa-l vad asa. Imi doresc sa pot schimba ceva semnificativ, pentru ca totul sa fie ca inainte.
Inca o farama din viata s-a dus, devenim maturi, problemele incep sa ne nimiceasca, prietenii apropiati incep sa isi croiasca propriul drum in viata. Simt ca am ramas singura intr-o lume nematurizata inca. Nimic nu va mai fi la fel ca atunci cand erai in Brasov. Totul va ramane o vaga amintire despre o copilarie trcuta, cazuta prada timpului. Nu voi uita franturile din cartea vietii, in care sunt intiparite toate tampeniile pe care le faceam impreuna odata. Nu! Refuz sa uit zilele cand, mici fiind, mergeam sa luam paine si ne mai intorceam dupa cateva ore, fiindca eram ocupate sa urmarim lume, si sa hoinarim prin toate magazinele. Nu voi uita nici acea perioada in care ne certasem fiindca mama ta iti descoperise oracolul din vina mea. Nu voi uita nici acele clipe in care faceam totul impreuna, pana si tot felul de retete inventate de prajituri, care niciodata nu ne ieseau bine, dar eram mandre ca facusem ceva totusi. Nu voi uita nici reprezentatiile muzicale, teatrale, coregrafice...pe care aveam de gand sa le dam la sfarsit de saptamana, la care toata strada era invitata, si niciodata nu aveau loc deoarece ne impotmoleam in detalii inutile. Nu voi putea uita nimic. Stateam si ma gandeam cat de repede au trecut acesti 15-16 ani de cand ne cunoastem, si acum 200 si ceva de km ne vor desparti pentru mult timp, chiar daca ne amagim ca vom vorbi la telefon, ca vei veni des, totusi nimic nu va mai fi la fel, nimic. Am crescut, nu mai suntem niste copile pentru care nu conta nici trecutul nici viitorul, ci doar prezentul. Si totusi aceste amintiri ma fac sa rad din nou, si imi aduc acum un strop de culoare in viata, si sunt convinsa ca am avut o copilarie unica. Si tot ce am facut impreuna ne va lega vesnic. Chiar daca tu esti in Cluj, iar eu aici !
Monoton! Da. Asta ar fi cuvantul potrivit ce ar putea descrie viata ei in acest moment. Doar pentru ca iubeste. Iubeste si atat. De multe ori se intreba: "oare am sa iubesc vreodata?". Dupa 8 luni si-a dat seama ca-l iubeste. Simtea ca era puternica, ca putea avea tot ce isi dorea. Doar privindu-l! Desi acea zi de toamna, umeda si inchisa nu promitea nimic, o minune a facut ca in fata ei sa apara o persoana. O fiinta parca smulsa din mainile Raiului, cu un zambet sarmant pe chipul usor creol, ii trecu prin fata, atragandu-i privirea. Din acel moment, ceva straniu se intamplase cu fata fricoasa si naiva de pana atunci. Isi dorea sa il revada. Alerga disperata pe coridoarele intunecate, care inca miroseau a niste beciuri parasite, gata sa o inghita in abisul fericirii. Spera sa-l gaseasca. Alerga in gol, fara a-si da seama de locul exact unde voia sa ajunga. Gandul ii schita o singura imagine, imaginea lui. S-a asezat bucuroasa in fata calculatorului, a tastat ID-ul lui, si miracolul avea sa inceapa. Totul mergea perfect. Discutii tot mai complexe se dezbateau in micul monitor. Chipul lui cald, usor brunet, ii zbura prin pelicula din fata ochilor. Sufletul ii dicta ca mai castigase un prieten cu care putea sta, putea rade, putea vorbi tot ce le trecea prin minte, putea avea un sprijin moral ( macar ). Dar au aparut "prietenii". Si-a dat seama in sfarsit ce inseamna sa ai prieteni adevarati si ce inseamna sa ai pe langa tine doar niste pantere inseatate de a iesi in evidenta si de a profita de pe urma bunatatii ei. Atunci a aflat ca nu e prea rau sa nu fie om, sa fie prea om era crima. Ei au intors acel baiat cu chip de inger impotriva sa, el incepuse sa-i vorbeasca urat, sau chiar sa nu ii mai vorbeasca deloc. Si uite-asa a picurat un pic de negu in esenta sa pentru ca ceilalti nu dadeau doi bani pe decenta sa. Si-aunci si-a spus ca nu mai e nimic sfant in lume, se pierdea printre ace, fumuri si glume. Acesti prieteni i-au spart infinitul. I-au furat tot ce avea mai scump pe lume: fericirea, pe el. Cu timpul incepuse sa se schimbe. Cineva parca ii sorbise tot ce avea mai bun in el. Ii sadise resentimente in inima. Un ocean de sentimente o napustise : agonie, ura, vise spulberate. Simtea ca pamantul ii zbura de sub picioare si ca se prabusea intr-o prapastie fara fund, fara nicio cale de intoarcere. Vazuse in minte o linie de intuneric avansand spre ea, fantoma unui cosmar pe jumatate uitat. Nu le mai putea vedea sclipirea din ochi, era prea rapusa de rautatea ce tocmai o atacase. Dar un gol enorm i-a ramas in suflet. Simtea insa sa era plina de iubire pe care nu o mai putea impartasi nimanui. Era predestinata acelui baiat. Lui si numai lui.
Integritate? Nu. Uniune? Nu, nu cred. Colegialitate? Ar fi trebuit, dar nu mai e demult. Atunci? De ce ma aflu eu la ora asta, in locul asta? Ca sa imi fac rau? Ca sa imi vad prietenii ducandu-se pe valurile maretiei si popularitatii? Dar oare la ce ajuta sa fi popular? POPULAR, hmm…ce bine suna, dar la ce foloseste? Doar sa stii ca esti cunoscut de o gramada de oameni, pe care, in mare parte nici nu ii cunosti, nici nu-i bagi in seama. Dar tu esti popular ! Sa ajung intr-un spatiu in care toata lumea se poarta ciudat in jurul tau. Si tu te porti ciudat. Si totusi, te intrebi De ce? Da. Pentru ca am uitat ca mai exista si alte persoane in jurul nostru. Nu numai cele cu care ai stat trei luni de zile, ti-ai plans suferintele pe umerii lor. Mai sunt si altii. Care chiar asteptau de la tine un pic mai mult decat un simplu Servus, si si ala zis cu regret. Si la un momentdat ne intrebam : Oare de ce m-a uitat? Nu stim. Nu vedem nimic. O ceata ni se aseaza peste ochi. Si doar lumea din jur ne cataloga ca fiind 'sensibili' … Dar oare, totusi eu de ce am venit azi aici? Ca sa imi revad colegii? Ca sa imi cunosc colegii noi? Nu. Nu de asta am venit. Am venit sa te vad. Imi era pur si simplu dor de tine. Nu stii asta. Nu ai stiut-o niciodata. Si poate nici nu o vei stii. La cat suntem de sensibili… Ma simteam un simplu martor, nu un participant la toata nebunia asta, de parca locul meu nu era acela, desi totusi…era, Nu stiam cum sa plang. Nu nu puteam decat sa privesc cu ochi goi. Gata. M-am saturat sa imi pierd noptile gandindu-ma cum sa imi fie bine, si sa iti fie si tie bine, ca apoi sa alunec pe margine abisului� de care ma agatasem in mintea mea. Ma intreb: oare chiar merita atata efort? Atata trunda prosteasca, pentru un nimic? Dar ne exteriorizam, plangem, tipam, cantam, doar pentru a uita de acel nimic.Poate si tu obisnuiesti in sinea ta sa te exteriorizezi cumva.
Ai o mie de prieteni. Dar ce folos. Prieten nu este acela cu care iti fumezi in fiecare dimineata tigara la coltul scolii, nici acela cu care iesi la un suc, sau la un film idiot, care, din pura intamplare, are in rolurile principale doi prieteni. Nu. Nu avem prieteni. Prietenul este acela pe care poti sa il suni la 3 noaptea, sa vina pana in celalalt capat al lumii sa te ajute, fara sa se simta obligat sa o faca, si fara sa trebuiasca sa ii datorezi ceva. Un prieten te iubeste neconditionat. Dar nu exista asa ceva. Suntem inconjurati numai de scorpii care isi apara propriile interese, pe care, noi le numim PRIETENI. Am uitat de mult timp ce semnificatie are acest cuvant, si motivele sunt destule !
Ne mintimpentru ca ne simtim mai bine cand totul e asa cum ne dorim, sau poate nici nu stim ce ne dorim, sau daca ne dorim chiar asa de mult incat sa merite sa ne mintim. Ne minim pentru ca nu vrem sa dispara senzatia aia de fluturi in stomac, doar pentru ca el a facut ceva ne la locul lui. Ne mintim pentru ca numai asa putem ajunge mai aproape unul de celalat. Ne mintim pentru nimic, pentru ca nu ajungem nicaieri. E o stare de moment si doar atat. Mai mult ne amagim si simtim ca totul e bine cand defapt NU e. In fond, tu nu ai nicio legatura cu el. El e doar unu dintr-o clasa de la I. E doar unul care ti-a furat mintea si refuza sa ti-o dea inapoi. Dar el n-are vina. Ce vina are el ca tu esti o idioata si il placi? Nu are nicio vina. Tu esti idioata. Tu! Tu, fiindca te minti singura. Tu !
