Fantoma viselor neimplinite persista in mine, facandu-ma sa ma gandesc din ce in ce mai mult la ce avea sa se intample odata, la ce trebuia sa fie frumos, la ceva ce nu a existat niciodata. Ma asez langa ea. Nu vrea sa se afirme. Nu vrea sa imi spuna nimic. Nu ar putea spune nimic. Pana si ea ma uraste. Sta rigida privind cu ochii goi in departare. Nu-mi pot da seama la ce se gandeste, atata timp cat nu vrea sa imi vorbeasca. Trece pe langa mine cu priviri ratacite, amestecandu-se cu aburul gros pe care il suflu. Aceste priviri stranii incearca sa ma judece. Mi te imaginez in fata mea, in locul acelei fantome sihastre. Da, parca esti tu. Insa reusesc totusi sa inteleg ceva, intristarea ta. Nu reusesc ca descifrez insa motivele. Stau ascunse ca intr-un iglu inghetat de neincredere. Acea fantoma e conceputa de tine, este rezultatul muncii tale. Tremura langa mine, incercand sa imi transmita totul, incercand sa ma avertizeze sa incetez, sa incetez sa mai visez, sa visez la tine. Ce asemanare izbitoare ! Parca te vad prin ea?! Te vad cum treci pe langa mine cautand cu privirea pe cineva, insa nimeni nu mai e in jur. Totul s-a topit, si a intrat in pamant. Doar iglul a ramas in picioare, reusind sa fie un scut bun pentru motivele tale.
Da, fantoma are dreptate. Trebuie sa incetez sa ma mai gandesc la tine. Te urasc pentru ca te iubesc.
Frumos, frumos!
RăspundețiȘtergereImi place mult!
RăspundețiȘtergere