luni, 15 martie 2010

It was...

Inevitabil mi-am creat un obicei în a mă închide în mine atunci când îmi amintesc de el, sau când am tangenţă cu el. Mi-am dat seama că trebuie să mă detaşez de tot ce mă leagă de el. Poze, gânduri, amintiri, vorbe, totul trebuie uitat. Sunt doar nişte săgeţi care îmi străpung inima de fiecare data, producând din nou şi din nou altă rană. De data asta am pus capăt la tot. M-am decis, este prea târziu pentru regrete de genul:trebuia să încerc, trebuia să îi vorbesc, trebuia, trebuia. Multe trebuiau şi totuşi nimic. În schimb toată povestea asta mi-a deschis încă o dată ochii asupra persoanelor pe care le numeam prieteni, cândva. Cum poti să te comporţi aşa cu o persoană care îţi era intr-adevar prietenă? Cum poţi să îi vorbeşti aşa, şi mai ai pretenţia să fi ascultată, şi înţeleasă. Poate într-o zi te vei trezi şi tu din visul ăsta demenţial, şi vei realiza că nu mai ai pe nimeni, că ai pierdut-o definitiv. Ce bine ar fi! Nu vreau să fiu rea, dar poate aşa vei învăţa să îi apreciezi mai mult pe cei care iţi sunt alături mai mereu. Cât despre el, e încă prea mic să îşi dea seama cât de mare e lumea în care trăieşte, şi câte opţiuni are la îndemână.

4 comentarii:

  1. Interesant articol, nu pot sa imi fac o parere, dar se pare ca e vorba despre o tradare sau ceva asemenea.
    Imi place foarte mult imaginea.

    Keep it like this! :)

    RăspundețiȘtergere
  2. consulta DOOM-ul pentru a scrie corect data viitoare

    RăspundețiȘtergere
  3. pff, cand esti proasta si viata-i grea :-j
    si in cazul in care cuvantul obtiuni te deranjeaza, atunci poate vei opta sa iti gasesti de lucru in alta parte

    RăspundețiȘtergere
  4. intrebare pentru intelectualitatea de deaspura mea, aia cu DOOM-ul: ti-e rau femeie?

    RăspundețiȘtergere