Plouă. Din nou plouă. Se strecoară picături fine și fierbinți de ploaie printre pleoapele firave ale cerului sihastru. O perdea groasă îmi astupă privirea nelăsându-mă să văd viața cu adevărat. Să particip la spectacolul oferit. În spatele acestei cortine stă pitit misterul. Cine oare va putea să se încumete să reveleze tainele ce se ascund dincolo de acea perdea obscură aparent lipsită de vlagă, de sens?! Imprecis. Abstract. Nimeni. Nu avem, parcă, curajul să ne aruncăm în brațele acestui joc ludic, fără reguli fundamentale, doar ghidat de instinct. Ne e frică de succes, sau de insuccesul de după.
Inseparabile, două picături de apă, scăpate de sub tutela mulțimii stau pe fereastra mea. Și plâng. Toată natura face acest lucru, ca într-un sincron național. Haos irațional, ambuscadă, nu-și găsesc sensul si rostul. Nu le înțeleg nici eu dezacordurile din fiecare încercare de a produce o melodie, atunci când se strivesc în neștire de asfaltul fierbinte, topindu-se parcă sub acțiunea acestuia.
De ce oare de fiecare dată când plouă, atmosfera capătă greutate și simțim că se desprinde o parte din noi, și se spală sufletul, dizolvându-și existența într-o mare uriașă?
Ne-am curățat. Ne-am curățat de suflet. De acum nu vom mai simți nimic, cu atât mai puțin fericirea.....sau durerea.
asa de mult imi place sa citesc aici.
RăspundețiȘtergerecitesc, ma intorc la aceeasi fraza de n ori pt ca mi-a placut, ma gandesc cateva clipe la cel mai profund inteles pe care ai vrut sa-l dai cuvintelor.
ma intristez, ma simt mai puternica, rad, mi se face dor. sunt niste randuri perfecte.