Străinul din mine

Am prins o ură fantastică faţă de persoanele care se joacă cu sentimentele celor din jur. Nu mai am curajul să am încredere în nimeni. Nu vă înţeleg cum puteţi fi aşa, să trăiţi pe lumea asta fără să vă pese de nimic. Ba da, greşesc, să vă pese doar de fiinţa voastră, să vă fie bine vouă şi atât. Sau sunt eu prea incapabil şi prea înapoiat să îmi dau seama că este un lucru normal? Mi-am pus întrebarea asta de foarte multe ori, şi niciodata nu am primit vreun răspuns. Am impresia că toţi aţi trecut înainte pe la supermarket şi v-aţi luat o faţă nouă, în caz că aveţi nevoie să o folosiţi când vă întalniţi cu anumite persoane. Şi totuşi mă întreb de unde mai aveţi atâţia bani, dupa ce aţi schimbat sute de feţe? Or fi scumpe? Măcar să îmi iau şi eu câteva să fiu în pas cu moda. Pe una de om acru aş folosi-o când mă întâlnesc cu tine. Aaa, una de prefăcut să o iau când mă văd cu tine. Şi mai am nevoie de una de copil neştiutor atunci când vorbesc cu tine. În schimb eu o să fiu aceeaşi persoană, cu aceleaşi sentimente şi gânduri. Ah, oribil. Păcat că mulţi au încercat să îmi ataşeze aceste feţe, când colo eu rămâneam aceeaşi persoană, fără nicio modificare; credeau că dacă ei sunt aşa, aşa trebuie să fie toţi. Greşit!
Data viitoare când ne vom întâlni te-aş ruga să îti laşi toate feţele acasă, în dulapul tău de gânduri imunde.