De ce ne este frică de lucrurile pe care le iubim?

Ne este frică fiindcă suntem oameni, ne-am născut cu asta şi suntem blestemaţi să o ducem mai departe, copiilor, prietenilor, tuturor celor cu care avem tangenţă. Ne este frică de toate lucrurile care ne înconjoară. Ne e frică de situaţii, ne e frică de iubire, ne e frică de persoane dragi, ne e frică de clovni, ne e frică de eşec, ne e frică de...de nimic.

De ce îi este frică unui copil sa prindă un fluture în mâini? Chiar dacă este fascinat de culorile lui, uluitoare, şi este atât de plăpând? Îi este frică deoarece nu vrea să îi ia viaţa, atingându-l.

Ne este frică să intrăm într-o luptă, nu neapărat că nu am fi îndeajuns de curajoşi, sau de puternici, ci ne temem că vom pierde adversarul, şi nu vom mai avea cu cine lupta.

Ne este frică să ne implicăm în ceva, chiar dacă este visul nostru de-o viaţă. Doar pentru că nu am învăţat încă sa pierdem, ne înspăimântă eşecul. Chiar dacă suntem conştienţi că este şansa noastră, una la un milion să facem acel ceva, chiar dacă toată lumea are încredere că totul va fi bine, şi vom face faţă. Dar ne este teamă, poate şi pentru că vom pierde încrederea celor din jur. Şi renunţăm.

La fel îi este teamă şi unui copil de Moş Crăciun. Este convins că Moş Crăciun este un batrânel bun şi prietenos, care o să îi aducă probabil tot ce şi-a dorit. Dar plânge când este chemat să îi spună o poezie. Se teme probabil din cauză că deşi îl vede în faţa lui, ştie că va trebui de îndată să plece, şi iar este nevoit să aştepte un an de zile pentru a-l revedea.

Exact aşa stă treaba şi cu iubirea. Ne temem să iubim, ne temem să recunoaştem că iubim, tocmai pentru că ne este teamă ca nu din nou să fie persoana nepotrivită, sau pentru că şi ea ca toate celelalte persoane dragi, va trebui să plece.

Întotdeauna ne va fi teamă de lucrurile care ne fac fericiţi.