sâmbătă, 18 decembrie 2010

Indeed!

(mulţumesc de poză, R.)

Gol, tăcere, neputinţă, sentimente....şi niciun antidot. Nimic care să şteargă agonia ce-mi străpunge sufletul, fără pic de ezitare. Totul dispare, făcându-mă să mă simt un gol fără ambalaj, fără nicio folie protectoare. De fapt ar fi ciudat: un nimic protejat de ceva. N-ai ce proteja, n-ai cu ce proteja. În astfel de situaţii dispar până şi eventualele materiale protectoare. Sec.
Ce degradare. Sufletul îşi pierde în fiecare secundă câte o fărâmă din el, atent desprinsă, dupa un algoritm bine gândit. Fiecare bucăţică atrage după ea caracteristicile câştigate cu greu în timp. Încrederea, orgoliul, ataşamentul, gelozia, tăria de caracter... Pleacă toate speriate de zbuciumul interior, de prea multe cutremure declanşate intenţionat.
Încă îmi mai umbli himeric prin vene, făcându-mă să caut în zadar bucăţelele pierdute din suflet, şi răspunsurile tuturor întrebărilor retorice care îmi distrug conştiinţa tot mai aprig. Aceste răspunsuri îmi răsună demonic, ca nişte ecouri, în mintea deja infectată de noile vicii. Dar parcă vin codate înspre mine, nu sunt capabilă să îl decodez pe niciunul. Mă simt din nou inutilă, impasibilă, ipohondră... . Tresar ca dintr-un coşmar gândindu-mă din nou la .... la nimic.
Şi totuşi, ce se petrece în momentul de faţă cu noi ?


Un comentariu: